Feb 03 2011

Cronica unei năzbâtii târzii(X)

Category: MiscellaneousIuliana @ 11:52

Epilog

Acesta va fi ultimul episod din cronică având în vedere că mâna mea deja şi-a reluat aproape în totalitate funcţiile. Mai am ceva muşchi puţin atrofiaţi, dar după ce mă voi putea urca pe bicicletă sau voi putea reîncepe să joc baschet probabil se vor rezolva şi ei. Cum de s-a rezolvat aşa de repede? Ei bine, am făcut fizioterapie, exact aşa cum a recomandat domnul doctor Bogdan Zaharia. Ele recomandase de fapt doar kinetoterapie, dar dacă mi-am permis să achit pachetul complet, de ce să nu o fac? La o adică atunci când e vorba de sănătate, nu e bine să te zgârceşti la resurse. Hai să vă dau detalii în caz că vreodată, deşi nu vă doresc, poate veţi avea nevoie de aşa ceva.

Am aflat despre Centrul Medical Domenico, de la un coleg de suferinţă cunoscut în spital, care s-a întâmplat să fie şi student la facultatea Apollonia. De ce are acest lucru importanţă? Pentru că Centrul Medical Domenico are sediul la etajul doi al clădirii în care funcţionează facultatea respectivă. Totul m-a costat 120 lei (preţ redus pentru că aveam trimitere de la medicul de familie – da, acum am şi de ăsta) , din care 20 de lei a fost consultaţia, iar restul tratamentul care a constat în: masaj magnetic la nivel molecular, masaj al antebraţului, băi galvanice şi kinetoterapie. Totul durat 10 zile, iar recuperarea mobilităţii a fost în procent de 100%. Singurele mişcări pe care nu le pot face complet sunt cele care implică muşchii puţin atrofiaţi şi nu pot efectua cu mâna operaţii care implică forţarea osului radius, din motive evidente, acesta find cel care a fost rupt în trei locuri. Şedinţele de kinetoterapie le voi continua încă o vreme până când medicul care se ocupă de cazul meu va fi pe deplin mulţumit.

Timp de zece zile la ora 11:15 plecam din sediul Cenit, fugeam până în staţia de tramvai din baza 3, pentru că m-am prins eu că pe la şi 20 pleca un 7 de acolo, care mă ducea până în Piaţa Unirii, unde mă întâlneam cu Alex, colegul de suferinţă, împreună cu care mergeam apoi până la destinaţie. (Peste strada ce duce spre Păcurari de biblioteca Eminescu este sediul centrului Domenico şi al universităţii Apollonia) Urmau apoi trei sferturi de oră de relaxare, apoi un sfert de oră de chin, adică kinetoterapia, unde mâna mea era practic forţată să facă mişcări ce înainte de accident erau normale şi naturale. După care din nou fugit după tramvai, ajuns la muncă, băgat programare sau altele şi în final seara … somn. :)

Per total, ce mi s-a întâmplat mie a reprezentat o uşoară (:P) ieşire din rutină. Deşi nimeni nu-şi doreşte să stea prin spitale, operaţii, fizioterapie, privind în urmă nu pot decât să remarc că a fost o experienţă interesantă. Am cunoscut o mulţime de oameni interesanţi, oameni inteligenţi, pasionaţi de meseria lor şi pentru care faptul că eu m-am făcut bine şi le-am mulţumit din toată inima a reprezentat o satisfacţie profesională, o mărturie a faptului că sunt cu adevărat buni şi talentaţi în meseria lor. Aşa că, ştiu că sună stupid, dar nu îmi pare rău că mi-am rupt mâna.

Aş vrea să mulţumesc încă o dată personalului spitalului Sf. Ioan din Iaşi, în special doctorilor Paul Ioan Sârbu şi Bogdan Zaharia, personalului spitalului Sf. Spiridon, în special doamnei/domnişoarei doctor Irina Ilieş (cea datorită căreia ochiul meu este bine şi doar cu o cicatrice simpatică şi foarte micuţă) şi personalului de la Centrul Medical Domenico, în special doctorului viitorului doctor (corectare la cerere:P) Andrei Zală.

Tags: , ,

Leave a Reply