May 20 2016

Se făcură doi

Category: Miscellaneous,PersonalIuliana @ 21:14

Astăzi se fac doi ani de când sunt singură. Sigur că știți la ce mă refer, nu am un partener romantic, fie el prieten, logodnic, concubin sau soț, cum vreți voi să îi spuneți. Dacă cineva mi-ar fi zis acum mulți ani că voi face parte din categoria domnișoarelor bătrâne probabil aș fi râs și aș fi zis că nu e posibil. Eu însămi acum mai multe de 10 ani o judecam pe una din profesoarele mele de la facultate pentru că era o bătrânică cu voce de copil, necăsătorită, puțin obeză și oarecum înceată. Acum dacă aș putea să mă întorc în timp m-aș plesni puțin. Pentru că vorbea gura fără mine, faptul că am luat 10 la ambele examene ale domnișoarei bătrâne în cauză, e o dovadă clară că am apreciat-o destul cat să iau materia foarte în serios. Doar mâncam rahat împreună cu ceilalți studenți, pentru că simțeam nevoia să mă accepte ca fiind una dintre ei. Pentru că vedeți voi, eu eram o sărăntoacă ce n-avea nici măcar propriul calculator, așa că părerea despre profesoara respectivă mi-a exprimat-o verbal pentru a le demonstra că am ceva în comun cu ei. Da, jenant și ridicol și ce mai vreți voi. N-am stat mereu bine la capitolul încredere în sine.

Trecând peste asta, ani buni cea mai mare teamă a mea a fost să rămân singură. Deja mă vedeam ca profesoara respectivă și ca alte domnișoare bătrâne și penibile și eram terorizată de imaginea respectivă, mai ales că nu am avut niciodată așteptări prea mari de la mine în domeniul carierei. Așa că, dacă urma să fiu mereu mediocră în domeniul de activitate, voiam măcar să am o familie reușită. Adevărul e că e greu să ai așteptări mari de la tine când familia ta este ea însăși una mediocră. Știți care erau așteptările mele de la Iuliana de 30 de ani? Să fie o profesoară bună și respectată de informatică într-o școală de la țară. Știți care erau așteptările minime de la viitorul soț? Să nu bea și să nu mă bată. Da dragilor, putea să aibă un coi în frunte, cât timp ar fi îndeplinit cele două condiții, eu l-aș fi iubit și i-aș fi fost fidelă până la moarte. Așteptările și planurile de viitor devin din ce în ce mai îndrăznețe pe măsură ce cercul social crește și este unul format din oameni din ce în ce mai inteligenți. De asemenea când dai de greu și te descurci singur îți dai seama de ce ești capabil cu adevărat. Și începi să te întrebi: cam câte ai putea face de fapt?

Acum nu îmi mai este teamă să fiu singură. Teama cea mai mare acum este de a mă îndrăgosti și a mă pune iar pe locul doi. Pentru că am ajuns în stadiul în care nu mai simt nevoia să fiu jumătatea cuiva, am ajuns să nu îmi mai pese că oamenii normali din jurul meu mă consideră demnă de milă sau dusă cu pluta. Am ajuns în stadiul în care nu mă mai afectează glumele cu NFDHH.

Dacă mă simt singură? Sigur că da. Am avut iarna ce-a trecut seri în care nu reușeam să mă încălzesc singură în pat, deși eram sub ditamai pilota și pătura. Mi-am luat șosete de ski în picioare, am pornit centrala și am crescut temperatura în cameră, de la 18 la 22 de grade. Sigur că ar fi fost mult mai ușor să mă lipesc de un corp fierbinte și apetisant. Apoi am uneori zile  în care mă întorc de la serviciu spre casă și pentru câteva momente îmi imaginez cum ar fi să mă întâmpine altcineva decât pisica. Și am momente când îmi doresc să gătesc pentru cineva. Sau să vin acasă de la serviciu și să îi povestesc de una și alta chestii care mă frustrează  și persoana asta să știe cum să se comporte cu mine încât să mă ajute să mă detensionez ca să fiu a doua zi un zâmbet și o floare și să nu risc să ajung la conflicte cu colegii. Uneori mă visez ca fiind cea care protejează și joacă rolul ăsta pentru el sau ea. Vreau un partener cu care să fac o echipă puternică, să ne ridicăm unul pe altul și să evoluăm împreună.

Știu ce efort implică o relație. Știu că sunt capabilă de un asemenea efort, dar nu știu dacă vreau să fac asta din nou. Filmele ne arată doar părțile frumoase și amuzante ale evoluției unei relații sau părți dramatice exagerate. Facebook la fel, este ușor să te păcălești că vei întâlni persoana potrivită și vei avea o relație idilică. Mai mult, fără să vrei îți creezi așteptări de genul și ești dezamăgit când lucrurile în realitate nu stau așa. Pe măsură ce timpul trece, unii devin disperați și se implică în relații doar pentru a nu fi singuri. Și uite așa apar miturile că e ok ca nevasta să fie cicălitoare, că bărbatul trebuie să lupte pentru dreptul la berea cu băieții și alte aberații. Și uite așa apar copii care nu sunt fructe ale iubirii ci doar manifestări a doi oameni frustrați, care vor fi crescuți defect și se vor chinui sentimental la fel cum s-au chinuit părinții lor.

Este esențial ca minunata societate în care trăim să accepte că nu toți oamenii sunt la fel. Că e acceptabil orice te face fericit, cât timp acel lucru nu afectează fericirea altuia.  De asemenea odată ce ai fost singur o perioadă bună de timp ajungi să știi cine ești, ce îți place, ce nu, ce poți accepta de la o altă persoană și ce nu. După ce ești singur o perioadă de vreme, când intri într-o relație, nu faci asta din cine știe ce constrângeri sociale sau din teama de singurătate. Desigur asta ține mult și de om. Eu am cunoscut pe cineva care după trei ani era în continuare disperat să nu fie singur. La mine deja sunt doi ani de acum și părerea este aceeași. Nu simt nevoia de a fi într-o relație, cel puțin nu într-o relație cum au fost cele de dinainte. Oricâte perioade de singurătate aș avea, știu sigur că vor trece. De asemenea, cea mai îngrozitoare singurătate nu am simțit-o când am fost singură, ci când eram într-o relație. Singurătatea aia e cea pe care nu vreau să o mai simt în viața mea.

A fi adult nu înseamnă numai să știi cum să iubești și să trăiești alături de o persoană, înseamnă și a ști și a accepta că poate mental nu ești capabil de asta. Mulți dintre noi nu suntem capabili de asta, de aceea sunt atât de puține mariaje fericite. Există niște studii care spun că doar vreo 5% dintre noi au mariaje fericite până la adânci bătrâneți, din alea ca în filme. Nu e ridicol ca 95% dintre noi să ne simțim anormali, nebuni, stricați doar pentru că 5% au avut norocul chior să fie într-un mariaj reușit? Nu e ridicol ca în orice alt context normalitatea e dictată de majoritate, cu excepția ăstuia?

E clar din ce categorie fac parte eu, așa că acum că am ajuns să trec acest prag, aș dori să îmi cer scuze tuturor foștilor bărbați și băieți din viața mea a căror timp l-am irosit pentru a ajunge  la descoperirea și acceptarea faptului că eu nu sunt material potrivit pentru o relație romantică. Sper sincer că dispariția mea din viața voastră v-a adus printre cei 5%.

Stay safe, stay happy!

Leave a Reply