Dec 15 2011

VirtualBox with Gentoo(1)

Category: TechnicalIuliana @ 10:38

As I have no computer using Linux in my house right now and I kinda miss it I decided to create a virtual machine with a gentoo on it. And as I will have to write some posts about setting up a full java development  environment on Linux and Windows I will use it for that too. I will post all the steps I make, because I’m no guru, so If I can do it, anybody will be able to just by following my steps. So, good luck and you are welcome to use the comment section for any problems you might encounter or questions I might answer.

Step1. Download and install VirtualBox.

Step2. Create a virtual machine following the instructions on the site and select operating system Gentoo. Select at least 1,5 GB memory and aVDI hard drive  of minimum 20 GB.

Step3. Download a Gentoo image from here.  I recommend the x86 version because 64bit version is not stable and given the fact that we’re gonna do a lot of stuff by hand I recommend the minimal iso. (install-x86-minimal-<release>.iso)

Step4. Start your machine from the VirtualBox window and select your iso as a boot device. When the window with the black linux console is opened the actual work beggins.

Step5.  You will see written on your virtual machine screen  “boot: “. If nothing is written the default option will be used. I used the gentoo-nofb, which disables the framebuffer,which will make things go faster in text mode. You will also asked to press enter for some default option at some time. (If you want a complete installation guide with technical explanations look here, because this article just specifies the steps to execute simply and blindly). After a lot of text is scrolled on your window  and the last line just contains just the word livecd#, you start executing the following tasks in this order: (print the commands and insert required data)
Continue reading “VirtualBox with Gentoo(1)”

Tags: , ,


Feb 03 2011

Cronica unei năzbâtii târzii(X)

Category: MiscellaneousIuliana @ 11:52

Epilog

Acesta va fi ultimul episod din cronică având în vedere că mâna mea deja şi-a reluat aproape în totalitate funcţiile. Mai am ceva muşchi puţin atrofiaţi, dar după ce mă voi putea urca pe bicicletă sau voi putea reîncepe să joc baschet probabil se vor rezolva şi ei. Cum de s-a rezolvat aşa de repede? Ei bine, am făcut fizioterapie, exact aşa cum a recomandat domnul doctor Bogdan Zaharia. Ele recomandase de fapt doar kinetoterapie, dar dacă mi-am permis să achit pachetul complet, de ce să nu o fac? La o adică atunci când e vorba de sănătate, nu e bine să te zgârceşti la resurse. Hai să vă dau detalii în caz că vreodată, deşi nu vă doresc, poate veţi avea nevoie de aşa ceva.

Am aflat despre Centrul Medical Domenico, de la un coleg de suferinţă cunoscut în spital, care s-a întâmplat să fie şi student la facultatea Apollonia. De ce are acest lucru importanţă? Pentru că Centrul Medical Domenico are sediul la etajul doi al clădirii în care funcţionează facultatea respectivă. Totul m-a costat 120 lei (preţ redus pentru că aveam trimitere de la medicul de familie – da, acum am şi de ăsta) , din care 20 de lei a fost consultaţia, iar restul tratamentul care a constat în: masaj magnetic la nivel molecular, masaj al antebraţului, băi galvanice şi kinetoterapie. Totul durat 10 zile, iar recuperarea mobilităţii a fost în procent de 100%. Singurele mişcări pe care nu le pot face complet sunt cele care implică muşchii puţin atrofiaţi şi nu pot efectua cu mâna operaţii care implică forţarea osului radius, din motive evidente, acesta find cel care a fost rupt în trei locuri. Şedinţele de kinetoterapie le voi continua încă o vreme până când medicul care se ocupă de cazul meu va fi pe deplin mulţumit.

Timp de zece zile la ora 11:15 plecam din sediul Cenit, fugeam până în staţia de tramvai din baza 3, pentru că m-am prins eu că pe la şi 20 pleca un 7 de acolo, care mă ducea până în Piaţa Unirii, unde mă întâlneam cu Alex, colegul de suferinţă, împreună cu care mergeam apoi până la destinaţie. (Peste strada ce duce spre Păcurari de biblioteca Eminescu este sediul centrului Domenico şi al universităţii Apollonia) Urmau apoi trei sferturi de oră de relaxare, apoi un sfert de oră de chin, adică kinetoterapia, unde mâna mea era practic forţată să facă mişcări ce înainte de accident erau normale şi naturale. După care din nou fugit după tramvai, ajuns la muncă, băgat programare sau altele şi în final seara … somn. :)

Per total, ce mi s-a întâmplat mie a reprezentat o uşoară (:P) ieşire din rutină. Deşi nimeni nu-şi doreşte să stea prin spitale, operaţii, fizioterapie, privind în urmă nu pot decât să remarc că a fost o experienţă interesantă. Am cunoscut o mulţime de oameni interesanţi, oameni inteligenţi, pasionaţi de meseria lor şi pentru care faptul că eu m-am făcut bine şi le-am mulţumit din toată inima a reprezentat o satisfacţie profesională, o mărturie a faptului că sunt cu adevărat buni şi talentaţi în meseria lor. Aşa că, ştiu că sună stupid, dar nu îmi pare rău că mi-am rupt mâna.

Aş vrea să mulţumesc încă o dată personalului spitalului Sf. Ioan din Iaşi, în special doctorilor Paul Ioan Sârbu şi Bogdan Zaharia, personalului spitalului Sf. Spiridon, în special doamnei/domnişoarei doctor Irina Ilieş (cea datorită căreia ochiul meu este bine şi doar cu o cicatrice simpatică şi foarte micuţă) şi personalului de la Centrul Medical Domenico, în special doctorului viitorului doctor (corectare la cerere:P) Andrei Zală.

Tags: , ,


Jan 20 2011

Cronica unei năzbâtii târzii(IX)

Category: MiscellaneousIuliana @ 0:20

Bye cyborg world, welcome back among humans!

cyborgAcum ceva vreme când am fost operată şi mi s-au implantat broşele un binevoitor a fost aşa de drăguţ încât să mă numească Robocop, Cyborg sau jumătate om – jumătate maşină. Acelaşi om m-a salutat astăzi cu  Welcome back among humans! cu ocazia  scoaterii şi ultimului gips.

De la instalarea ultimului gips şi până astăzi s-au întâmplat multe.

În primul rând m-am reîntors la serviciu pentru finalizarea proiectului ce trebuia să fie gata pe 20 decembrie 2010. Sunt şanse mari să îl termin până pe 4 februarie 2011, ultima mea zi alături de echipa Cenit. Pe 7 februarie încep colaborarea cu o altă companie mai mare și diferită de Cenit, despre care am spus pe aici, că dacă vreodată voi fi nevoită să plec de la Cenit, va fi prima opţiune pe lista mea. Nu am fost nevoită să plec şi nici nu s-a întâmplat nimic rău, doar că … mi-au făcut o ofertă de nerefuzat. :)

Doctorul rezident ce se ocupa de cazul meu mi-a găsit blogul, de acum trebuie să am grijă ce scriu. (Deamn… fără descrieri incendiare de acum…)

Am învăţat să fac vreo trei feluri de prăjituri absolut delicioase. Ce face plictiseala dintr-un om cu o mână stângă!

În luna ianuarie am avut un chiriaş, fratele lui Rpx, care m-a servit în fiecare seară cu vin fiert. Incredibil, acest tratament nu mi-a afectat capacitatea de vindecare. ;)

Revenind… astăzi mi-am scos gipsul. Proces scurt şi relaxant. Doctoraşul minune a fost şi el destul de relaxat azi, fără operaţii, fără prea mulţi pacienţi la control, fără cazuri dificile aşa că totul a durat aproape o oră. A durat atât de mult pentru că a trebuit să aştept procesarea ultimei radiografii. În tipul acela mort m-am apucat de curăţat mâna care după scoaterea gipsului arăta ca dracu – piele moartă, betadină şi păr crescut aiurea care a cauzat o iritaţie urâtă. (Şi Hartzz mai voia poze … sigur că da…) După care m-am dus ca tot angajatul model la serviciu unde m-am jucat puţin cu JAXB.(nu vă chinuiţi să căutaţi pe Gogu ce e aia, simţeam eu nevoia să menţionez acest detaliu doar pentru că în ultima vreme totul merge uns la proiectul ăsta.)

În concluzie, începând de astăzi am o mână … nouă şi aproximativ funcţională. Ca să o fac funcţională complet voi vizita zilnic timp de de vreo două săptămâni un fizioterapeut recomandat de un coleg de suferinţă cunoscut în spital.

Şi acum hai să lămuresc ceva legat de aşteptatul prin spitale, pentru că am avut impresia că doctoraşul minune s-a simţit puţin deranjat de postarea anterioară în care am menţionat timpul petrecut aşteptând în spital şi ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac este să supăr acest minunat om cu lipsa mea de tact.

Am aşteptat destul de mult la fiecare control, dar nu m-am agitat şi enervat niciodată şi nici n-am reproşat nimic nimănui. Am înţeles nişte chestii pe care orice posibil viitor pacient trebuie să le înţeleagă şi anume:

  • doctorul ştie mai bine, a făcut o facultate foarte anevoioasă pentru asta.
  • dacă eşti conştient şi gândeşti logic şi nici nu ai o hemoragie de la o arteră principală, nu eşti o urgenţă, deci nu te supăra că eşti lăsat să aştepţi. Când se întâmplă asta motivul este sigur un caz mai grav decât al tău.
  • spitalul Sf. Ioan din Iaşi probabil deserveşte pacienţii cu oase rupte din toate judeţele dimprejur (am auzit oameni spunând că sunt din Vaslui şi Botoşani cât am bântuit pe acolo) deci iarăşi, cine se aşteaptă să nu aştepte pe acolo este puţin cam … naiv.
  • eşti în România, iar Dr. House şi Spitalul de urgenţă sunt doar filme. Spitalele nu sunt făcute să îţi facă plăcere să fii pacient, sunt făcute să te motiveze să te faci bine cât mai repede ca să scapi de acolo.
  • spitalul Sf. Ioan are dotări vechi de 20 de ani, cu toate astea oamenii aceştia salvează vieţi cu ele. (Făcând o comparaţie, nu îmi închipui cum ar fi să lucrez eu la proiectul curent pe un k6 la 500MHz…) Să nu vă mire dacă o să vi se spună să cumpăraţi un câmp sau un halat. Puteţi să nu, dar pentru sănătatea voastră ar fi recomandat să da.
  • majoritatea spitalelor din România funcţionează cu personal insuficient.

Pentru toate aceste motive nu trebuie să vă enervaţi când aşteptaţi. Tot pentru aceste motive nu se cuvine să privaţi personalul medical de respectul dumneavoastră.

Tags: , , ,


Jan 13 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VIII)

Category: MiscellaneousIuliana @ 23:25

Scoaterea broşelor

Vă spusesem la un moment dat că mi s-au montat două şuruburi pentru a-mi pune mânuţa la loc. De fapt nu au fost şuruburi, ci broşe, pentru mine arătau ca două sârme. Folosesc trecutul şi pot să spun cum arătau de fapt, pentru că le-am scos vinerea trecută. Bine… nu eu, ci doctorul rezident care se ocupă de cazul meu, nu de alta, dar era puţin cam imposibil să mi le scot singură cu mâna stângă.

Tot cum vă spuneam pe aici, de cazul meu s-a ocupat o versiune locală a lui doctor House, adică domnul doctor Paul Dan Sîrbu, medicul primar, cel care m-a operat şi un doctor rezident tinerel (cred că este mai tânăr decât mine). El este cel care mi-a preluat cazul în seara de 3 Decembrie 2010 şi cel care mi-a urmărit evoluţia aceste 40 şi ceva de zile. Se numeşte Bogdan Zaharia şi dacă (deşi nu vă doresc aşa ceva) ajungeţi cu vreun osicior rupt la spital sunteţi cei mai norocoşi dacă el se va ocupa de voi.

Cum spuneam vinerea trecută mi-am scos broşele. A durat în total 5 ore:

  • 4 ore aşteptarea
  • 20 minute scoaterea gipsului
  • 20 de minute curăţarea zonei şi pregătirea pentru extracţia broşelor
  • 5 minute extracţia (cu un patent imens)
  • 5 minute curăţarea post-extracţie
  • 30 minute instalarea noului gips (de care scap luni 17.01.2011 dacă am noroc)

Cu câteva zile înainte la un control de rutină când aşteptam ca doctoraşul minune să aibă ceva timp şi pentru mine a ieşit din ambulatoriu un bărbat la vreo 45 de ani cu mâna pansată. Şi din solidaritate probabil, a vorbit cu mine şi mi-a spus cât de groaznic doare extracţia broşelor. M-a speriat aşa de tare încât după scoaterea gipsului am ieşit din camera respectivă tremurând ca varga. Norocul meu a fost că între scoaterea gipsului şi extracţia broşelor era o distanţă temporală de două ore cauzată de o operaţie în care era prins doctorul Zaharia, aşa că nu mai tremuram când s-a întors şi şi-a putut face treaba liniştit.

Ca idee, scoaterea broşelor n-a durut cine ştie ce, mai mult a durut igienizarea zonelor, pentru că se pare că minunatul doctor are o mână cam … greluţă.  Sau pur şi simplu, m-am panicat eu degeaba. Este o posibilitate foarte …. posibilă :D

Acum am un gips mai mare decât celălalt, pentru că doctorul minunat a turnat prea multă betadină şi încercând să o împiedice să iasă prin gips, doctorul care se ocupa de gips, a mai înconjurat mâna cu încă o faşă imensă, peste care a pus gipsul. Epic Fail though…

Teoretic mai am 4 zile de stat cu mâna în gips.  Speram ca  în aceste 40 şi ceva de zile să descoper ceva talente speciale ale mâinii stângi … Epic Fail again…

Tags: ,


Jan 05 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VII)

Category: MiscellaneousIuliana @ 19:12

Respectul pentru viaţă

Respectul pentru viaţă e un har. Unii oameni se nasc cu el, alţii îl dezvoltă în fragedă pruncie în urma unui eveniment nefericit. Sunt oameni care se limitează la a fi oameni cu ceilalţi sau la a-şi manifesta respectul faţă de viaţă îngrijind plante sau animale. Dar sunt şi cei care fac din asta o pasiune şi dau la facultatea de medicină.

Medicina este la fel ca orice facultate, iar studenţii ei la fel ca oricare alţi studenţi. Unii învaţă şi înţeleg materia, pentru ei modul de funcţionare a unui corp uman ajunge să fie la fel de uşor de înţeles şi de logic, precum un calculator pentru un inginer IT. Unii învaţă mecanic. Iar alţii îşi cumpără examenele folosind ca monedă de schimb fie banul, fie propriul corp. (M-am uitat de curiozitate pe o lista cu rezultate lipită pe geamul uneia dintre clădirile spitalului Sf. Ioan, toate fetele aveau note >= 9. Coincidenţă? Mă îndoiesc.)

Cei care o înţeleg ajung să profeseze, iar rezidenţiatul e încă o etapă de triere. Printre cei care îi întâlneşti în spitale în timpul rezidenţiatului îţi dai seama foarte uşor care pun suflet în ceea ce fac şi cei care nu fac asta, fie pentru că poate li s-a acrit de moşnegi ipohondri, pacienţi reticenţi sau de lipsa de respect a statului român faţă de profesia lor, fie că poate şi-au greşit meseria, dar nu mai au cale de întoarcere. Cei care pun şi suflet în profesia asta respectă viaţa şi se dau peste cap să o salveze, indiferent de ambalajul ei.

Când am fost în spital pe 22 decembrie 2010 am văzut-o pe fata ce a încercat să se sinucidă pe care am menţionat-o în postarea anterioară. Mai exact, am fost invitată urgent afară din sala de radiologie pentru a i se putea face ei analiza în cauză pentru că medicii voiau să încerce să îi replanteze la loc picioarele. Am privit-o în ochi. Erau atât de calmi, reci şi oarecum trişti. Nu era nici un pic de teamă în ei. Poate era şi ceva dezamăgire, că nu îi reuşise planul probabil… E ciudat tare cu oamenii ăştia, când suferinţa este de natură fizică sunt oameni care sar să te ajute chiar dacă nu te cunosc, dar când durerea este psihică nimeni nu vrea sau poate să ajute, pentru că poate suntem superficiali şi dispobilibiltatea noastră de a ajuta sau posibilitatea de a identifica pe cei care au nevoie de ajutor nu bate până acolo, înăuntru.

Ce am remarcat a fost atitudinea celor din jurul ei, se mişcau aproape mecanic, rece. Brancadierii, asistentele, toţi erau reci cu ea. Aveau în ochi o amestecătură de scârbă şi dezamăgire faţă de ea şi de gestul pacientei. Asistenta de la radiologie, când mi-a venit rândul şi-a manifestat verbal repulsia faţă de gestul ei, în timp ce curăţa cu obidă aparatul de sânge. Atunci am înţeles de ce. Oamenii aceia au făcut o facultate care nu este chiar pentru oricine. Şi-au tocit coatele învăţând şi apoi au ajuns la rezidenţiat unde turele sunt mult mai lungi decât se ştie oficial şi mult mai prost plătite decât ar trebui. Au făcut o grămadă de sacrificii şi probabil că le fac în continuare doar pentru că asta vor să facă, să salveze vieţi. Multora dintre ei sinuciderea li se pare cea mai mare lipsă de respect faţă de viaţă şi le vine foarte greu să ascundă ceea ce simt.

Cu toate astea s-a făcut operaţia de replantare a picioarelor pacientei respective. Sper să fi reuşit. Şi sper ca ea să realizeze gravitatea actului săvârşit şi să ia viaţa de la capăt privind-o altfel. Iar dacă motivele gestului sunt aşa de grave încât să încerce din nou, îi recomand să citească Anna Karenina mai întâi, ca să ştie şi ea cum e modul optim de a te sinucide folosindu-te de un tren.

Tags: , , , ,


Jan 03 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VI)

Category: MiscellaneousIuliana @ 11:45

Faţă în faţă cu doctor House

Continui această serie de articole cu povestirea ultimei zi de control înainte de scoaterea şuruburilor. Da ştiu că merge încet, dar încă am gips pe mâna dreaptă.

Eu am fost operată pe 6 Decembrie 2010 şi mi s-au montat două şuruburi. Pe biletul de externare scria că în 7 zile trebuia să mă întorc la control. Eu aş fi vrut să respect ce scria pe el, dar de asemenea scria să mă întorc în zilele de miercuri sau vineri, pentru că acelea erau zilele de control, aşa că de la 7 zile s-au făcut 9. Ce-i drept miercuri eram acolo, mi-am luat trimiterea pentru radiologie şi m-am dus să mă iradiez. Problema principală era că la 12:30 trebuia să ajung la oftalmologie. Dacă vă aduceţi aminte aveam şi un ochi negru şi umflat ce trebuia de asemenea operat. Şi cum operaţia la mână s-a suprapus cu cea de la ochi, mi-am cam lăsat oftalmoloaga cu ochii în soare. Aşa că în acea zi de miercuri era imperios necesar să ajung la ea să mă operez, nu de alta dar ochiul meu atrăgea atenţia când ieşeam prin oraş. Aşa că i-am cerut voie medicului rezident să fac radiografia vineri. Boon …

Fac vineri radiografia şi aştept doctoraşul să se holbeze pe ea să îmi spună dacă e ok sau nu. Şi stau, şi stau , şi stau. Într-un final, îl văd fugind spre clădirea în care se ţineau operaţiile. Aşa că întreb gagicile din ambulator de sănătate şi de programul omuleţului. Am aflat că era în operaţie, iar după avea încă o operaţie şi după o alta aşa că de pacienţii lui urma să se ocupe un alt medic. Acesta s-a holbat pe radiografia mea, mi-a spus că totul pare a fi în ordine, dar că ar trebui să vin miercurea următoare să mă vadă doctorul meu. Miercurea următoare era 22 decembrie, înainte de Crăciun. Zis şi făcut.

Pe 22 decembrie la spitalul Sf. Ioan era calm şi linişte. Bătrânii ipohondri sau în căutare de atenţie care stresau de obicei medicii erau cel mai probabil acasă pregătindu-se să sărbătorească cum se cuvine în stilul tipic românesc. Doar o sinucidere mică acolo… (despre ea mai detaliat în următoarea postare) Aşa că am avut ocazia să stau la cioace cu medicul meu de pe la 11 până pe la 12:30. Timp în care mi-am mai făcut o radiografie, pentru că o parte bună din personalul spitalului fiind în concediu, radiografia de vineri era neconcludentă, adică de negăsit. :) Partea proastă a început când a ieşit radiografia, se pare că osul meu se prinsese puţin strâmb. Medicul rezident spunea că nu e mare bubă, dar s-ar putea ca doctorul Sârbu să aibă ceva de comentat în legătură cu asta. Şi a avut, pentru că după standardele lui, dacă nu pot opera pe cord deschis cu mâna dreaptă reparată de el atunci nu e mulţumit. Şi nu a fost mulţumit. Cum şi-a manifestat nemulţumirea ? Cine a avut onoarea să-l cunoască ştie mai bine. A ţipat la mine şi la medicul rezident, pe mine m-a numit iresponsabilă, iar pe el prost şi idiot. Aş fi vrut să îi explic că eu am avut cele mai bune intenţii să nu ies din cuvântul lui, dar … nu prea am îndrăznit să vorbesc în timp ce îmi ţipa consecinţele iresponsabilităţii mele în faţă. Pe de altă parte mă bufnea râsul, pentru că îmi amintea de o scenă din House MD şi mă chinuiam să mă abţin. Nu voiam să mă creadă şi nesimţită. M-a trimis să fac un CT. L-am făcut, am dus rezultatele şi de atunci n-am mai auzit de ei. Probabil a fost bin. Mâine sau poimâine trebuie să îmi scot şuruburile şi să îmi schimb gipsul.

Sper să fie totul bine. Oricum nu am voie să fac efort fizic cu mâna asta vreo 6 luni de acum, adică… n-am voie să merg pe bicicletă şi n-am voie baschet sau orice sport ce implică o minge. Ceea ce e urât tare. Măcar pot să înot. Măcar atât.

Tags:


Dec 26 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(V)

Category: MiscellaneousIuliana @ 10:51

Cine mă iubeşte şi cine nu

Unele dintre părţile interesante a acestei experienţe, despre care mai puteţi citi şi aici este modul în care reacţionează persoanele pe care le cunoşti în momentul în care află ce ai păţit.

Am o prietenă (cu care nu mai vorbisem de ceva vreme) care a presimţit că mi s-a întâmplat ceva rău, s-a uitat la statusul meu de pe yahoo messenger (care spunea: I will never, ever complain of being broken again!) s-a învârtit puţin pe blog, (este una din acei oameni care nu îmi citeşte blogul zilnic la cafea – da există şi oameni dintr-ăştia :P) ,dar n-a avut răbdare să citească aşa că m-a sunat.

M-au sunat oameni care habar nu aveam că aveau numărul meu de telefon sau că îi interesează ce fac.

Vreo câţiva dintre cei care erau pe lista şi aşa super scurtă de prieteni nu m-au sunat nici până acum şi nici n-au venit să mă vadă. Nu sunt absurdă, sunt conştientă că soarele nu se învârte în jurul meu, ci al întregii planete, dar în momentul în care ai o relaţie personală mai strânsă cu cineva, cred ca un telefon sau un să te faci bine repede! pe messenger sunt de nelipsit.

Am sunat-o pe mama să o anunţ că nu vin acasă de sărbători şi să îi explic motivul (măcar anul ăsta aveam unul solid) şi m-am ales cu o morală cu răcnete şi ţipete. Şi se mai întreabă de ce nu sun sau de ce dau aşa de rar pe acasă … pentru că niciodată nu e mulţumită de mine şi pentru că mereu îmi vorbeşte de realizările altor femei din familie, vară-mea sau soră-mea adicătelea, în comparaţie cu care mă face să mă simt ca o cioată sau ceva de genul. Ştiu sigur că nu o face din răutate şi poate nici nu îşi dă seama cât mă enervează comparaţiile de genul, ea încearcă să mă motiveze în felul acesta, că aşa ştie ea să o facă. Dacă a mers toată copilăria şi adolescenţa, de ce nu ar merge acum, nu? Azi dimineaţă mi-a dat trezirea la ora nouă să mă streseze din nou cu vechiul Cuminţeşte-te odată că ai o vârstă bla-bla-bla-bla!

Roxana a fost o dulce, a fost alături de mine cât i-au permis jobul şi facultatea şi mi-a desenat mare parte din gips. :)

Dar, cei care mi-au fost alături şi mi-au tolerat toate mieunăturile de om bolnav şi toţi nervii de cloşcă moartă cu aripa ruptă au fost Cezar şi Rpx. Nu sunt un bolnav model, în afară de faptul că spun Da domn’ doctor! şi când e vorba de sănătate doctorul are mereu dreptate în cazul meu (fiecare cu domeniul lui de activitate) altceva nu se poate spune despre mine. Mă enervez uşor când nu pot face cu o mână lucruri ce necesită două mâini, mă învârt prin casă ca un coi într-o căldare încercând să fac ceea ce făceam prin casă de obicei încurcând bineînţeles pe alţii şi chestia cea mai aiurea este că nu am cum să-mi consum prin efort fizic energia negativă cauzată de dracii zilnici, motivul fiind desigur că nu am cum face efort fizic u o mână în gips, ceea ce mă face o persoană destul de greu de suportat zilele astea.

Dar mai este puţin, pe 6 ianuarie scot şuruburile şi primul rând de gips. Număr zilele până atunci şi le tai în calendar ca la desene animate.

Vă mulţumesc pentru grijă şi telefoane! Vă mulţumesc că existaţi!

Tags: , ,