Jan 03 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VI)

Category: MiscellaneousIuliana @ 11:45

Faţă în faţă cu doctor House

Continui această serie de articole cu povestirea ultimei zi de control înainte de scoaterea şuruburilor. Da ştiu că merge încet, dar încă am gips pe mâna dreaptă.

Eu am fost operată pe 6 Decembrie 2010 şi mi s-au montat două şuruburi. Pe biletul de externare scria că în 7 zile trebuia să mă întorc la control. Eu aş fi vrut să respect ce scria pe el, dar de asemenea scria să mă întorc în zilele de miercuri sau vineri, pentru că acelea erau zilele de control, aşa că de la 7 zile s-au făcut 9. Ce-i drept miercuri eram acolo, mi-am luat trimiterea pentru radiologie şi m-am dus să mă iradiez. Problema principală era că la 12:30 trebuia să ajung la oftalmologie. Dacă vă aduceţi aminte aveam şi un ochi negru şi umflat ce trebuia de asemenea operat. Şi cum operaţia la mână s-a suprapus cu cea de la ochi, mi-am cam lăsat oftalmoloaga cu ochii în soare. Aşa că în acea zi de miercuri era imperios necesar să ajung la ea să mă operez, nu de alta dar ochiul meu atrăgea atenţia când ieşeam prin oraş. Aşa că i-am cerut voie medicului rezident să fac radiografia vineri. Boon …

Fac vineri radiografia şi aştept doctoraşul să se holbeze pe ea să îmi spună dacă e ok sau nu. Şi stau, şi stau , şi stau. Într-un final, îl văd fugind spre clădirea în care se ţineau operaţiile. Aşa că întreb gagicile din ambulator de sănătate şi de programul omuleţului. Am aflat că era în operaţie, iar după avea încă o operaţie şi după o alta aşa că de pacienţii lui urma să se ocupe un alt medic. Acesta s-a holbat pe radiografia mea, mi-a spus că totul pare a fi în ordine, dar că ar trebui să vin miercurea următoare să mă vadă doctorul meu. Miercurea următoare era 22 decembrie, înainte de Crăciun. Zis şi făcut.

Pe 22 decembrie la spitalul Sf. Ioan era calm şi linişte. Bătrânii ipohondri sau în căutare de atenţie care stresau de obicei medicii erau cel mai probabil acasă pregătindu-se să sărbătorească cum se cuvine în stilul tipic românesc. Doar o sinucidere mică acolo… (despre ea mai detaliat în următoarea postare) Aşa că am avut ocazia să stau la cioace cu medicul meu de pe la 11 până pe la 12:30. Timp în care mi-am mai făcut o radiografie, pentru că o parte bună din personalul spitalului fiind în concediu, radiografia de vineri era neconcludentă, adică de negăsit. :) Partea proastă a început când a ieşit radiografia, se pare că osul meu se prinsese puţin strâmb. Medicul rezident spunea că nu e mare bubă, dar s-ar putea ca doctorul Sârbu să aibă ceva de comentat în legătură cu asta. Şi a avut, pentru că după standardele lui, dacă nu pot opera pe cord deschis cu mâna dreaptă reparată de el atunci nu e mulţumit. Şi nu a fost mulţumit. Cum şi-a manifestat nemulţumirea ? Cine a avut onoarea să-l cunoască ştie mai bine. A ţipat la mine şi la medicul rezident, pe mine m-a numit iresponsabilă, iar pe el prost şi idiot. Aş fi vrut să îi explic că eu am avut cele mai bune intenţii să nu ies din cuvântul lui, dar … nu prea am îndrăznit să vorbesc în timp ce îmi ţipa consecinţele iresponsabilităţii mele în faţă. Pe de altă parte mă bufnea râsul, pentru că îmi amintea de o scenă din House MD şi mă chinuiam să mă abţin. Nu voiam să mă creadă şi nesimţită. M-a trimis să fac un CT. L-am făcut, am dus rezultatele şi de atunci n-am mai auzit de ei. Probabil a fost bin. Mâine sau poimâine trebuie să îmi scot şuruburile şi să îmi schimb gipsul.

Sper să fie totul bine. Oricum nu am voie să fac efort fizic cu mâna asta vreo 6 luni de acum, adică… n-am voie să merg pe bicicletă şi n-am voie baschet sau orice sport ce implică o minge. Ceea ce e urât tare. Măcar pot să înot. Măcar atât.

Tags:


Dec 26 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(V)

Category: MiscellaneousIuliana @ 10:51

Cine mă iubeşte şi cine nu

Unele dintre părţile interesante a acestei experienţe, despre care mai puteţi citi şi aici este modul în care reacţionează persoanele pe care le cunoşti în momentul în care află ce ai păţit.

Am o prietenă (cu care nu mai vorbisem de ceva vreme) care a presimţit că mi s-a întâmplat ceva rău, s-a uitat la statusul meu de pe yahoo messenger (care spunea: I will never, ever complain of being broken again!) s-a învârtit puţin pe blog, (este una din acei oameni care nu îmi citeşte blogul zilnic la cafea – da există şi oameni dintr-ăştia :P) ,dar n-a avut răbdare să citească aşa că m-a sunat.

M-au sunat oameni care habar nu aveam că aveau numărul meu de telefon sau că îi interesează ce fac.

Vreo câţiva dintre cei care erau pe lista şi aşa super scurtă de prieteni nu m-au sunat nici până acum şi nici n-au venit să mă vadă. Nu sunt absurdă, sunt conştientă că soarele nu se învârte în jurul meu, ci al întregii planete, dar în momentul în care ai o relaţie personală mai strânsă cu cineva, cred ca un telefon sau un să te faci bine repede! pe messenger sunt de nelipsit.

Am sunat-o pe mama să o anunţ că nu vin acasă de sărbători şi să îi explic motivul (măcar anul ăsta aveam unul solid) şi m-am ales cu o morală cu răcnete şi ţipete. Şi se mai întreabă de ce nu sun sau de ce dau aşa de rar pe acasă … pentru că niciodată nu e mulţumită de mine şi pentru că mereu îmi vorbeşte de realizările altor femei din familie, vară-mea sau soră-mea adicătelea, în comparaţie cu care mă face să mă simt ca o cioată sau ceva de genul. Ştiu sigur că nu o face din răutate şi poate nici nu îşi dă seama cât mă enervează comparaţiile de genul, ea încearcă să mă motiveze în felul acesta, că aşa ştie ea să o facă. Dacă a mers toată copilăria şi adolescenţa, de ce nu ar merge acum, nu? Azi dimineaţă mi-a dat trezirea la ora nouă să mă streseze din nou cu vechiul Cuminţeşte-te odată că ai o vârstă bla-bla-bla-bla!

Roxana a fost o dulce, a fost alături de mine cât i-au permis jobul şi facultatea şi mi-a desenat mare parte din gips. :)

Dar, cei care mi-au fost alături şi mi-au tolerat toate mieunăturile de om bolnav şi toţi nervii de cloşcă moartă cu aripa ruptă au fost Cezar şi Rpx. Nu sunt un bolnav model, în afară de faptul că spun Da domn’ doctor! şi când e vorba de sănătate doctorul are mereu dreptate în cazul meu (fiecare cu domeniul lui de activitate) altceva nu se poate spune despre mine. Mă enervez uşor când nu pot face cu o mână lucruri ce necesită două mâini, mă învârt prin casă ca un coi într-o căldare încercând să fac ceea ce făceam prin casă de obicei încurcând bineînţeles pe alţii şi chestia cea mai aiurea este că nu am cum să-mi consum prin efort fizic energia negativă cauzată de dracii zilnici, motivul fiind desigur că nu am cum face efort fizic u o mână în gips, ceea ce mă face o persoană destul de greu de suportat zilele astea.

Dar mai este puţin, pe 6 ianuarie scot şuruburile şi primul rând de gips. Număr zilele până atunci şi le tai în calendar ca la desene animate.

Vă mulţumesc pentru grijă şi telefoane! Vă mulţumesc că existaţi!

Tags: , ,


Dec 24 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(IV)

Category: MiscellaneousIuliana @ 11:31

Doar o femeie

Mi-am făcut curaj să mai scriu puţin cu stânga, că dacă mă ajut de dreapta începe să doară la un moment dat, pentru a continua să vă povestesc toate eventimentele şi gândurile generate de accidentul stupid de pe 3 decembrie. Vă spuneam aici că voi continua să vă spun cum mi-am dat eu seama că nu sunt Wonder Woman.

De când mă ştiu sunt genul de persoană care se străduieşte să facă imposibilul posibil, pentru mine nu prea a existat nu pot sau asta nu se poate face. Mi-am demonstrat mie şi celor din jur că nu există limite când ai voinţă şi orice standard poate fi ridicat dacă eşti dispus să munceşti şi să dai tot ce ai mai bun din tine pentru asta. Am ceva prieteni şi cunoştinţe care ştiu mai multe decât ce am scris pe acest blog, ştiu de unde am plecat, ştiu ce am lăsat în urmă, ştiu ce sacrificii am făcut şi de câte ori şi mai ales ştiu unde am ajuns. Am fost pusă în postura să supravieţuiesc în jungla asta umană, am reuşit asta. Următorul pas a fost să dau din mine tot ce am mai bun pentru a obţine pentru mine tot ce e mai bun în materie de tot ce poate oferi societatea noastră. Deocamdată eu zic că am reuşit. Ţinând cont de toate acestea era normal să devin o înfumurată care se crede invulnerabilă şi de neoprit, nu? Ei bine, zidul acela în care m-am oprit pe 3 decembrie mi-a demonstrat contrariul. (Mă gândeam acum la ironia faptului că la baschet toată lumea îţi spune să stai cu ochii pe minge, se pare că în momentul acela o luasem prea la propriu.)

Pe 15 decembrie, stăteam cuminte în sala de aşteptare a secţiei de oftalmologie a spitalului Sf. Spiridon, Iaşi aşteptând să îmi vină rândul la operaţie. Trebuia rezolvat hematomul de sub arcada dreaptă, care se făcuse cât China şi nu intenţiona să se resoarbă de la sine. Ca orice om care aşteaptă m-am plictisit şi am început să mă holbez la mâna mea stângă. Nefiind în ghips şi fiind destul de slabă, chiar putem să analizez nişte chestii (gen tendoane, vene, oase) şi am realizat cât e de subţire este încheietura. Pe bune, în lăţime are 5 centimetri, în înăţime are 2 centimetri, poate 2,5. Mă holbam ca vaca la mâna mea şi nu înţelegeam cum poate fi atât de micuţă!! Eu mereu am avut impresia că petrecând o bucată bună din perioada de creştere la ţară şi muncind ca un om mare pentru a compensa lipsa lui taică-meu care era navetist, aveam nişte mâini ca nişte ciocane şi cu oase tari ca piatra. Mereu m-am comparat cu prietenele mele fete şi mereu mi s-a părut că nu sunt aşa de finuţă, fragilă şi feminină ca ele. Pe bune, mă vedem prinţesa din Shrek, în forma ei verde! Am învârtit mâna pe toate părţile, tendoanele sunt foarte vizibile, venele se văd clar, nişte firişoare albastre acoperite de o piele ce pare a fi transparentă. Heeeiii!! Când s-a întâmplat asta? Oare mereu am fost aşa? Şi oare doar am avut un noroc fabulos că nu mi-am rupt nimic până acum? Ajunsă acasă m-am apucat de studiat pe alţii, adică Rpx şi prietenul, că erau cei mai la îndemână. Dar stai!! Sunt bărbaţi amândoi, nu mă pot compara cu ei!!!

Se pare că pe viitor, orice voi face, va trebui ori să iau în considerare faptul că am îmbătrânit, ori faptul că sunt doar o femeie. Şi mai ales ar trebui să mă împac cu ideea că nu e nimic rău în asta.

Rob Thomas – Not just a woman

(Nu a observat nimeni că scrisesem în titlu năzbâtii cu trei de ‘i’? :D)

Tags: ,


Dec 12 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(III)

Category: MiscellaneousIuliana @ 13:00

Prin spital, ca pacient

Spuneam aici că voi da detalii despre operaţie, dar având în vedere că am dormit ca valiza-n gară din cauza anesteziei, nu pot spune prea multe despre asta, dar o să vă povestesc experienţa mea de pacient.

La UPU în acea seară erau de gardă mai mulţi medici rezidenţi, unul dintre ei a fost cel care s-a ocupat de cazul meu. Şi încă se ocupă, pentru că am 45 de zile de ghips, radiografii şi kinetoterapie. Deşi mi s-a oferit şi posibilitatea de a mă opera la Arcadia, duminică seară am primit un mesaj care mă anunţa că luni la prima ora ar trebui să fiu la spital, la UPU, pentru a mă opera. Mie mi se spusese iniţial că marţi ar trebui să fiu operată şi alesesem să fiu operată la Arcadia, din motive de paranoia. :) Am ajuns să fiu operată la UPU, luni la ora 13:00. Deja mă amuzam, mi-a trecut prin cap că ceea ce mi-am făcut eu la mână era aşa de complicat încât doctorul Sîrbu, unul dintre medicii primari care urma să mă opereze, a decis să facă din operaţia mea curs demonstrativ pentru rezidenţi. Ce-i drept erau cam mulţi medici în sala de operaţie, cel puţin aşa îmi amintesc.

Faza cu anestezia – mi se explică că mi se va face o anestezie parţială a braţului, eu zic ok şi se apucă femeile de treabă. Boon, mă duc în sala de operaţie, unde mi se părea mie a fi un frig crâncen şi încep să tremur. Iniţial tremuratul era ceva abia perceptibil, dar apoi am început să tremur aproape convulsiv, simţeam fiecare muşchi din corp cum se încorda şi se relaxa cu rapiditate. În acest timp unul dintre medici a început să tragă de mâna mea să aşeze oasele, din reflex am vrut să strâng pumnul mâinii stângi, nu că m-ar fi durut sau ceva, nu reuşeam să îmi strâng degetele, dar încercam, ceea ce bănuiesc că arăta ca şi cum aş fi vrut să îmi înfing unghiile în masa de operaţie. Am mai auzit doar vocea îngrijorată a unei femei, probabil anestezista, care întreba: Domn’ doctor de ce face aşa? Este normal? apoi mi-am luat somn. Am aflat mai târziu că au băgat anestezic în mine cât într-un elefant ca să mă facă să mă opresc din tremurat pentru a mă putea opera. M-am trezit din somn când îmi acopereau cuiele cu ghips. Apoi m-am mai trezit o dată când mi se spunea să mă ţin bine de gâtul unui brancadier ce trebuia să mă ducă în pat. Pentru că, spre diferenţă de filmele americane, unde te duce frumos cu targa and stuff la patul tău, în spitalele din România, ca bolnav proaspăt ieşit din operaţie, trebuieşti dus în braţe de brancadieri până la patul tău din cauza înghesuielii. Apoi m-am trezit într-un final şi am vrut să plec acasă. Şi normal că nu mi s-a dat voie. A trebuit să stau o noapte acolo şi a fost groaznic. Poate o să reuşesc să povestesc cândva, dar ca idee … e urât tare să fii înconjurat de atâţia oameni în suferinţă şi să nu îi poţi ajuta cu nimic, chiar dacă eşti cel mai sănătos de acolo. Cam în situaţia asta eram eu, eram singura care se putea mişca fără asistenţă.
Continue reading “Cronica unei năzbâtii târzii(III)”

Tags: , ,


Dec 10 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(II)

Category: MiscellaneousIuliana @ 14:12

Descrierea faptelor

Cum vă spuneam aici, mi-am rupt mâna în trei locuri încercând să fac ceea ce fac în fiecare zi, trying to take over the world. :D

Partea mai ironică este că în urmă cu câteva zile citisem un articol în care o mămică povestea cum şi-a rupt copilul ei mâna dreaptă şi că acest lucru ea consideră că este unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat în ultima vreme, pentru că plodul a început să îşi dezvolte dexteritatea mâinii stângi şi că a devenit mai puţin reticent la îndeplinirea unor taskururi gospodăreşti ce necesitau în mod normal două mâini. Şi am fost total de acord cu mama, chiar mi se părea cool faptul că puştiul a fost forţat de împrejurări să înveţe lucruri noi… asta până m-am trezit în aceeaşi oală cu puştiul, adică cu mâna dreaptă ruptă. Deja am văzut altfel lucrurile şi ca o fire realistă ce sunt, am realizat repede că dezavantajele sunt mai multe decât avantajele. Dar să las asta şi hai să detaliez.

Dacă în postul precedent v-am prezentat premizele ce au dus la năzbâtie, acum am să vă spun cum s-a întâmplat. Răzvan a dat o pasă lungă spre coş. Nu era nimeni acolo, dar eu am crezut că o pot recupera şi fructifica. Am recuperat-o, am pasat-o înapoi lui Răzvan care era lângă coş şi apoi m-am oprit în perete, nu am reuşit să mă opresc din viteză în faţa lui la o distanţă … sigură, să spunem. Ironic e că la viteză nu am strălucit niciodată, rezistenţa a fost mereu my thing când e vorba de atletism. Eu am crezut iniţial că e o entorsă sau o dislocare şi am întrebat cine se pricepe la pus o mână la loc. Când a tras Răzvan de ea mi-am dat seama că durea prea tare ca să fie aşa de simplu aşa că am concluzionat: Not working, hospital now! Please! Răzvan zice că a dat un coş frumos din pasa aia, eu încă îl bănuiesc că mi-a zis aşa pentru că eram agitată şi cu mâna ruptă şi credea că asta mă va face să mă simt mai bine.(It worked,btw!)

Am ajuns la UPU urgent şi cam o oră a durat până mi s-a pus atela şi am fost trimisă la oftalmologie pentru a vedea ce trebuie făcut cu ochiul meu. Ce să-i faci, erau o grămadă de urgenţe, printre care şi nişte cretini utilizatori de alcool şi/sau etnobotanice (Nu mă înţelegeţi greşit! Şi eu mai beau şi am fumat şi o ţigară de marijuana la un moment dat, dar excesele care se lasă cu statul prin spitale, de orice fel ar fi ele sunt un semn de prostie crasă!!!). Hm, halal urgenţe! Secţia UPU Iaşi este dotată cu medici rezidenţi săritori, asistente de treabă şi scule, paturi, etc de vreo 20 de ani. Medicii şi asistentele sunt cei mai dulci oameni de pe lume cât timp eşti un pacient cooperant. Iar eu am fost foarte cooperantă, exceptând faptul că întrebam când pot pleca la fiecare 5 minute. :)

Mi s-a spus că nu voi scăpa fără operaţie, asta dacă vreau să îmi folosesc la fel de bine mâna ca înainte de năzbâtie. Operaţia a avut loc două zile mai târziu, dar despre asta, în postul următor.

Tags: , , ,


Dec 10 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(I)

Category: MiscellaneousIuliana @ 10:02

Să începem cu începutul…

Am fost un copil problemă, mama şi tata cred că l-au blestemat mult timp pe Ceauşescu pentru că i-a obligat să mă aibă. Ca adult nu m-am lăsat mai prejos, nu s-ar fi aşteptat nimeni să o fac. Chiar acum câteva zile mama mi-a repetat la 27 de ani ceea ce mi-a repetat toată copilăria şi adolescenţa: Mai cuminţeşte-te dracului odată!! În ce context? În contextul în care ea trebuia să stea acasă la peste 100 km distanţă din lipsă de bani, toată agitată ca un pepsi, iar eu mă pregăteam să intru în operaţie pentru a mi se repara o mână, toată relaxată şi amuzată de situaţie. Da, nu aveţi decât să mă criticaţi, dar n-am să-i dau bani să vină până la mine, pentru că mama este o fiinţă paranoică, prăpăstioasă şi care ar fi în stare să mă bată pentru că am avut curajul să joc baschet, femeie fiind şi având şi 27 de ani. Ce lipsă totală de responsabilitate, nu?

Toată tărşenia a început vineri seara, la partida obişnuită de baschet. De fapt, de vreo câteva săptămâni partidele de baschet nu mai erau chiar obişnuite având în vedere că unul din oamenii obişnuiţi de pe teren devenise prietenul meu şi el este oleacă de VIP în domeniul ăsta şi nu orice fel de VIP, ci unul căruia nu îi place să joace cu fete. De fapt de la asta a pornit totul, de la faptul că lui nu îi place să joace cu fete şi că îl jena faptul că prietena lui era pe teren pentru că se simţea obligat probabil să o ferească sau ceva de genul acesta. Ei bine, felul lui de a mă feri s-a manifestat prin ignorare totală pe teren, nu tu pase, nimic, prefera să dea în aut decât să îmi paseze mie. Normal am refuzat să mai joc în echipă cu el. El susţinea că asta e atitudinea lui generală faţă de coechipierele lui de sex feminin. Problema a fost că din exterior nu se prea vedea asta, pentru că l-am mai văzut jucând cu alte fete şi pe ele nu părea a le ignora. Deci am luat-o personal, adică nu jucam destul de bine pentru el sau cum??? Şi în încăpăţânarea mea de a-i demonstra că ştiu să joc baschet mult mai bine decât crede el, m-am ales cu mâna ruptă în trei locuri şi un ochi negru, care trebuie şi el operat miercuri.

Trebuia să scriu asta, pentru că poate mai sunt oameni care nu îşi pot imagina încă anumite consecinţe ale coliziunilor între ego-uri sau ambiţii, chiar şi într-o relaţie. Adică nah, cât e glumă e panaramă şi cât tachinare e frumos, dar este posibil să nu îţi dai seama că ai de a face cu o persoană căreia toată viaţa ei i s-a repetat că nu este îndeajuns bună şi că toată viaţa ei s-a chinuit să demonstreze contrariul. Ceea ce s-a întâmplat nu putea fi prevenit decât dacă îi aruncam omuleţului un Manual de funcţionare a lui Seaqxx ca să ştie cum gândesc şi pe baza a ce iau deciziile, dar chestia asta e oarecum irealizabilă în viaţa reală. El sărăcuţul nu avea să ştie cât de sensibil e orgoliul meu şi nici că pentru mine faptul că sunt implicată într-o relaţie cu cineva nu înseamnă că nu pot concura cu el. E clar pentru mine că toată vina pentru situaţia în care sunt acum îmi aparţine, ar fi trebuit ca raţiunea mea să fie mai puternică şi să mă fi resemnat cu faptul că nu ştiu juca baschet şi că este ridicol să încerc să demonstrez contrariul. Orice lecţie învăţată e un pas înainte. Sunt absolut sigură că orgoliul meu îmi va mai face probleme de acum înainte, sper doar să nu se mai lase cu operaţii şi spitalizare!

Ăsta este începutul cronicii unei năzbâtii târzii, care va fi scrisă cel mai probabil total cu mâna stângă.

Tags: , ,