Jan 05 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VII)

Category: MiscellaneousIuliana @ 19:12

Respectul pentru viaţă

Respectul pentru viaţă e un har. Unii oameni se nasc cu el, alţii îl dezvoltă în fragedă pruncie în urma unui eveniment nefericit. Sunt oameni care se limitează la a fi oameni cu ceilalţi sau la a-şi manifesta respectul faţă de viaţă îngrijind plante sau animale. Dar sunt şi cei care fac din asta o pasiune şi dau la facultatea de medicină.

Medicina este la fel ca orice facultate, iar studenţii ei la fel ca oricare alţi studenţi. Unii învaţă şi înţeleg materia, pentru ei modul de funcţionare a unui corp uman ajunge să fie la fel de uşor de înţeles şi de logic, precum un calculator pentru un inginer IT. Unii învaţă mecanic. Iar alţii îşi cumpără examenele folosind ca monedă de schimb fie banul, fie propriul corp. (M-am uitat de curiozitate pe o lista cu rezultate lipită pe geamul uneia dintre clădirile spitalului Sf. Ioan, toate fetele aveau note >= 9. Coincidenţă? Mă îndoiesc.)

Cei care o înţeleg ajung să profeseze, iar rezidenţiatul e încă o etapă de triere. Printre cei care îi întâlneşti în spitale în timpul rezidenţiatului îţi dai seama foarte uşor care pun suflet în ceea ce fac şi cei care nu fac asta, fie pentru că poate li s-a acrit de moşnegi ipohondri, pacienţi reticenţi sau de lipsa de respect a statului român faţă de profesia lor, fie că poate şi-au greşit meseria, dar nu mai au cale de întoarcere. Cei care pun şi suflet în profesia asta respectă viaţa şi se dau peste cap să o salveze, indiferent de ambalajul ei.

Când am fost în spital pe 22 decembrie 2010 am văzut-o pe fata ce a încercat să se sinucidă pe care am menţionat-o în postarea anterioară. Mai exact, am fost invitată urgent afară din sala de radiologie pentru a i se putea face ei analiza în cauză pentru că medicii voiau să încerce să îi replanteze la loc picioarele. Am privit-o în ochi. Erau atât de calmi, reci şi oarecum trişti. Nu era nici un pic de teamă în ei. Poate era şi ceva dezamăgire, că nu îi reuşise planul probabil… E ciudat tare cu oamenii ăştia, când suferinţa este de natură fizică sunt oameni care sar să te ajute chiar dacă nu te cunosc, dar când durerea este psihică nimeni nu vrea sau poate să ajute, pentru că poate suntem superficiali şi dispobilibiltatea noastră de a ajuta sau posibilitatea de a identifica pe cei care au nevoie de ajutor nu bate până acolo, înăuntru.

Ce am remarcat a fost atitudinea celor din jurul ei, se mişcau aproape mecanic, rece. Brancadierii, asistentele, toţi erau reci cu ea. Aveau în ochi o amestecătură de scârbă şi dezamăgire faţă de ea şi de gestul pacientei. Asistenta de la radiologie, când mi-a venit rândul şi-a manifestat verbal repulsia faţă de gestul ei, în timp ce curăţa cu obidă aparatul de sânge. Atunci am înţeles de ce. Oamenii aceia au făcut o facultate care nu este chiar pentru oricine. Şi-au tocit coatele învăţând şi apoi au ajuns la rezidenţiat unde turele sunt mult mai lungi decât se ştie oficial şi mult mai prost plătite decât ar trebui. Au făcut o grămadă de sacrificii şi probabil că le fac în continuare doar pentru că asta vor să facă, să salveze vieţi. Multora dintre ei sinuciderea li se pare cea mai mare lipsă de respect faţă de viaţă şi le vine foarte greu să ascundă ceea ce simt.

Cu toate astea s-a făcut operaţia de replantare a picioarelor pacientei respective. Sper să fi reuşit. Şi sper ca ea să realizeze gravitatea actului săvârşit şi să ia viaţa de la capăt privind-o altfel. Iar dacă motivele gestului sunt aşa de grave încât să încerce din nou, îi recomand să citească Anna Karenina mai întâi, ca să ştie şi ea cum e modul optim de a te sinucide folosindu-te de un tren.

Tags: , , , ,