Jan 20 2011

Cronica unei năzbâtii târzii(IX)

Category: MiscellaneousIuliana @ 0:20

Bye cyborg world, welcome back among humans!

cyborgAcum ceva vreme când am fost operată şi mi s-au implantat broşele un binevoitor a fost aşa de drăguţ încât să mă numească Robocop, Cyborg sau jumătate om – jumătate maşină. Acelaşi om m-a salutat astăzi cu  Welcome back among humans! cu ocazia  scoaterii şi ultimului gips.

De la instalarea ultimului gips şi până astăzi s-au întâmplat multe.

În primul rând m-am reîntors la serviciu pentru finalizarea proiectului ce trebuia să fie gata pe 20 decembrie 2010. Sunt şanse mari să îl termin până pe 4 februarie 2011, ultima mea zi alături de echipa Cenit. Pe 7 februarie încep colaborarea cu o altă companie mai mare și diferită de Cenit, despre care am spus pe aici, că dacă vreodată voi fi nevoită să plec de la Cenit, va fi prima opţiune pe lista mea. Nu am fost nevoită să plec şi nici nu s-a întâmplat nimic rău, doar că … mi-au făcut o ofertă de nerefuzat. :)

Doctorul rezident ce se ocupa de cazul meu mi-a găsit blogul, de acum trebuie să am grijă ce scriu. (Deamn… fără descrieri incendiare de acum…)

Am învăţat să fac vreo trei feluri de prăjituri absolut delicioase. Ce face plictiseala dintr-un om cu o mână stângă!

În luna ianuarie am avut un chiriaş, fratele lui Rpx, care m-a servit în fiecare seară cu vin fiert. Incredibil, acest tratament nu mi-a afectat capacitatea de vindecare. ;)

Revenind… astăzi mi-am scos gipsul. Proces scurt şi relaxant. Doctoraşul minune a fost şi el destul de relaxat azi, fără operaţii, fără prea mulţi pacienţi la control, fără cazuri dificile aşa că totul a durat aproape o oră. A durat atât de mult pentru că a trebuit să aştept procesarea ultimei radiografii. În tipul acela mort m-am apucat de curăţat mâna care după scoaterea gipsului arăta ca dracu – piele moartă, betadină şi păr crescut aiurea care a cauzat o iritaţie urâtă. (Şi Hartzz mai voia poze … sigur că da…) După care m-am dus ca tot angajatul model la serviciu unde m-am jucat puţin cu JAXB.(nu vă chinuiţi să căutaţi pe Gogu ce e aia, simţeam eu nevoia să menţionez acest detaliu doar pentru că în ultima vreme totul merge uns la proiectul ăsta.)

În concluzie, începând de astăzi am o mână … nouă şi aproximativ funcţională. Ca să o fac funcţională complet voi vizita zilnic timp de de vreo două săptămâni un fizioterapeut recomandat de un coleg de suferinţă cunoscut în spital.

Şi acum hai să lămuresc ceva legat de aşteptatul prin spitale, pentru că am avut impresia că doctoraşul minune s-a simţit puţin deranjat de postarea anterioară în care am menţionat timpul petrecut aşteptând în spital şi ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac este să supăr acest minunat om cu lipsa mea de tact.

Am aşteptat destul de mult la fiecare control, dar nu m-am agitat şi enervat niciodată şi nici n-am reproşat nimic nimănui. Am înţeles nişte chestii pe care orice posibil viitor pacient trebuie să le înţeleagă şi anume:

  • doctorul ştie mai bine, a făcut o facultate foarte anevoioasă pentru asta.
  • dacă eşti conştient şi gândeşti logic şi nici nu ai o hemoragie de la o arteră principală, nu eşti o urgenţă, deci nu te supăra că eşti lăsat să aştepţi. Când se întâmplă asta motivul este sigur un caz mai grav decât al tău.
  • spitalul Sf. Ioan din Iaşi probabil deserveşte pacienţii cu oase rupte din toate judeţele dimprejur (am auzit oameni spunând că sunt din Vaslui şi Botoşani cât am bântuit pe acolo) deci iarăşi, cine se aşteaptă să nu aştepte pe acolo este puţin cam … naiv.
  • eşti în România, iar Dr. House şi Spitalul de urgenţă sunt doar filme. Spitalele nu sunt făcute să îţi facă plăcere să fii pacient, sunt făcute să te motiveze să te faci bine cât mai repede ca să scapi de acolo.
  • spitalul Sf. Ioan are dotări vechi de 20 de ani, cu toate astea oamenii aceştia salvează vieţi cu ele. (Făcând o comparaţie, nu îmi închipui cum ar fi să lucrez eu la proiectul curent pe un k6 la 500MHz…) Să nu vă mire dacă o să vi se spună să cumpăraţi un câmp sau un halat. Puteţi să nu, dar pentru sănătatea voastră ar fi recomandat să da.
  • majoritatea spitalelor din România funcţionează cu personal insuficient.

Pentru toate aceste motive nu trebuie să vă enervaţi când aşteptaţi. Tot pentru aceste motive nu se cuvine să privaţi personalul medical de respectul dumneavoastră.

Tags: , , ,


Jan 13 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VIII)

Category: MiscellaneousIuliana @ 23:25

Scoaterea broşelor

Vă spusesem la un moment dat că mi s-au montat două şuruburi pentru a-mi pune mânuţa la loc. De fapt nu au fost şuruburi, ci broşe, pentru mine arătau ca două sârme. Folosesc trecutul şi pot să spun cum arătau de fapt, pentru că le-am scos vinerea trecută. Bine… nu eu, ci doctorul rezident care se ocupă de cazul meu, nu de alta, dar era puţin cam imposibil să mi le scot singură cu mâna stângă.

Tot cum vă spuneam pe aici, de cazul meu s-a ocupat o versiune locală a lui doctor House, adică domnul doctor Paul Dan Sîrbu, medicul primar, cel care m-a operat şi un doctor rezident tinerel (cred că este mai tânăr decât mine). El este cel care mi-a preluat cazul în seara de 3 Decembrie 2010 şi cel care mi-a urmărit evoluţia aceste 40 şi ceva de zile. Se numeşte Bogdan Zaharia şi dacă (deşi nu vă doresc aşa ceva) ajungeţi cu vreun osicior rupt la spital sunteţi cei mai norocoşi dacă el se va ocupa de voi.

Cum spuneam vinerea trecută mi-am scos broşele. A durat în total 5 ore:

  • 4 ore aşteptarea
  • 20 minute scoaterea gipsului
  • 20 de minute curăţarea zonei şi pregătirea pentru extracţia broşelor
  • 5 minute extracţia (cu un patent imens)
  • 5 minute curăţarea post-extracţie
  • 30 minute instalarea noului gips (de care scap luni 17.01.2011 dacă am noroc)

Cu câteva zile înainte la un control de rutină când aşteptam ca doctoraşul minune să aibă ceva timp şi pentru mine a ieşit din ambulatoriu un bărbat la vreo 45 de ani cu mâna pansată. Şi din solidaritate probabil, a vorbit cu mine şi mi-a spus cât de groaznic doare extracţia broşelor. M-a speriat aşa de tare încât după scoaterea gipsului am ieşit din camera respectivă tremurând ca varga. Norocul meu a fost că între scoaterea gipsului şi extracţia broşelor era o distanţă temporală de două ore cauzată de o operaţie în care era prins doctorul Zaharia, aşa că nu mai tremuram când s-a întors şi şi-a putut face treaba liniştit.

Ca idee, scoaterea broşelor n-a durut cine ştie ce, mai mult a durut igienizarea zonelor, pentru că se pare că minunatul doctor are o mână cam … greluţă.  Sau pur şi simplu, m-am panicat eu degeaba. Este o posibilitate foarte …. posibilă :D

Acum am un gips mai mare decât celălalt, pentru că doctorul minunat a turnat prea multă betadină şi încercând să o împiedice să iasă prin gips, doctorul care se ocupa de gips, a mai înconjurat mâna cu încă o faşă imensă, peste care a pus gipsul. Epic Fail though…

Teoretic mai am 4 zile de stat cu mâna în gips.  Speram ca  în aceste 40 şi ceva de zile să descoper ceva talente speciale ale mâinii stângi … Epic Fail again…

Tags: ,


Jan 05 2011

Cronica unei năzbâtii târzii (VII)

Category: MiscellaneousIuliana @ 19:12

Respectul pentru viaţă

Respectul pentru viaţă e un har. Unii oameni se nasc cu el, alţii îl dezvoltă în fragedă pruncie în urma unui eveniment nefericit. Sunt oameni care se limitează la a fi oameni cu ceilalţi sau la a-şi manifesta respectul faţă de viaţă îngrijind plante sau animale. Dar sunt şi cei care fac din asta o pasiune şi dau la facultatea de medicină.

Medicina este la fel ca orice facultate, iar studenţii ei la fel ca oricare alţi studenţi. Unii învaţă şi înţeleg materia, pentru ei modul de funcţionare a unui corp uman ajunge să fie la fel de uşor de înţeles şi de logic, precum un calculator pentru un inginer IT. Unii învaţă mecanic. Iar alţii îşi cumpără examenele folosind ca monedă de schimb fie banul, fie propriul corp. (M-am uitat de curiozitate pe o lista cu rezultate lipită pe geamul uneia dintre clădirile spitalului Sf. Ioan, toate fetele aveau note >= 9. Coincidenţă? Mă îndoiesc.)

Cei care o înţeleg ajung să profeseze, iar rezidenţiatul e încă o etapă de triere. Printre cei care îi întâlneşti în spitale în timpul rezidenţiatului îţi dai seama foarte uşor care pun suflet în ceea ce fac şi cei care nu fac asta, fie pentru că poate li s-a acrit de moşnegi ipohondri, pacienţi reticenţi sau de lipsa de respect a statului român faţă de profesia lor, fie că poate şi-au greşit meseria, dar nu mai au cale de întoarcere. Cei care pun şi suflet în profesia asta respectă viaţa şi se dau peste cap să o salveze, indiferent de ambalajul ei.

Când am fost în spital pe 22 decembrie 2010 am văzut-o pe fata ce a încercat să se sinucidă pe care am menţionat-o în postarea anterioară. Mai exact, am fost invitată urgent afară din sala de radiologie pentru a i se putea face ei analiza în cauză pentru că medicii voiau să încerce să îi replanteze la loc picioarele. Am privit-o în ochi. Erau atât de calmi, reci şi oarecum trişti. Nu era nici un pic de teamă în ei. Poate era şi ceva dezamăgire, că nu îi reuşise planul probabil… E ciudat tare cu oamenii ăştia, când suferinţa este de natură fizică sunt oameni care sar să te ajute chiar dacă nu te cunosc, dar când durerea este psihică nimeni nu vrea sau poate să ajute, pentru că poate suntem superficiali şi dispobilibiltatea noastră de a ajuta sau posibilitatea de a identifica pe cei care au nevoie de ajutor nu bate până acolo, înăuntru.

Ce am remarcat a fost atitudinea celor din jurul ei, se mişcau aproape mecanic, rece. Brancadierii, asistentele, toţi erau reci cu ea. Aveau în ochi o amestecătură de scârbă şi dezamăgire faţă de ea şi de gestul pacientei. Asistenta de la radiologie, când mi-a venit rândul şi-a manifestat verbal repulsia faţă de gestul ei, în timp ce curăţa cu obidă aparatul de sânge. Atunci am înţeles de ce. Oamenii aceia au făcut o facultate care nu este chiar pentru oricine. Şi-au tocit coatele învăţând şi apoi au ajuns la rezidenţiat unde turele sunt mult mai lungi decât se ştie oficial şi mult mai prost plătite decât ar trebui. Au făcut o grămadă de sacrificii şi probabil că le fac în continuare doar pentru că asta vor să facă, să salveze vieţi. Multora dintre ei sinuciderea li se pare cea mai mare lipsă de respect faţă de viaţă şi le vine foarte greu să ascundă ceea ce simt.

Cu toate astea s-a făcut operaţia de replantare a picioarelor pacientei respective. Sper să fi reuşit. Şi sper ca ea să realizeze gravitatea actului săvârşit şi să ia viaţa de la capăt privind-o altfel. Iar dacă motivele gestului sunt aşa de grave încât să încerce din nou, îi recomand să citească Anna Karenina mai întâi, ca să ştie şi ea cum e modul optim de a te sinucide folosindu-te de un tren.

Tags: , , , ,


Dec 24 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(IV)

Category: MiscellaneousIuliana @ 11:31

Doar o femeie

Mi-am făcut curaj să mai scriu puţin cu stânga, că dacă mă ajut de dreapta începe să doară la un moment dat, pentru a continua să vă povestesc toate eventimentele şi gândurile generate de accidentul stupid de pe 3 decembrie. Vă spuneam aici că voi continua să vă spun cum mi-am dat eu seama că nu sunt Wonder Woman.

De când mă ştiu sunt genul de persoană care se străduieşte să facă imposibilul posibil, pentru mine nu prea a existat nu pot sau asta nu se poate face. Mi-am demonstrat mie şi celor din jur că nu există limite când ai voinţă şi orice standard poate fi ridicat dacă eşti dispus să munceşti şi să dai tot ce ai mai bun din tine pentru asta. Am ceva prieteni şi cunoştinţe care ştiu mai multe decât ce am scris pe acest blog, ştiu de unde am plecat, ştiu ce am lăsat în urmă, ştiu ce sacrificii am făcut şi de câte ori şi mai ales ştiu unde am ajuns. Am fost pusă în postura să supravieţuiesc în jungla asta umană, am reuşit asta. Următorul pas a fost să dau din mine tot ce am mai bun pentru a obţine pentru mine tot ce e mai bun în materie de tot ce poate oferi societatea noastră. Deocamdată eu zic că am reuşit. Ţinând cont de toate acestea era normal să devin o înfumurată care se crede invulnerabilă şi de neoprit, nu? Ei bine, zidul acela în care m-am oprit pe 3 decembrie mi-a demonstrat contrariul. (Mă gândeam acum la ironia faptului că la baschet toată lumea îţi spune să stai cu ochii pe minge, se pare că în momentul acela o luasem prea la propriu.)

Pe 15 decembrie, stăteam cuminte în sala de aşteptare a secţiei de oftalmologie a spitalului Sf. Spiridon, Iaşi aşteptând să îmi vină rândul la operaţie. Trebuia rezolvat hematomul de sub arcada dreaptă, care se făcuse cât China şi nu intenţiona să se resoarbă de la sine. Ca orice om care aşteaptă m-am plictisit şi am început să mă holbez la mâna mea stângă. Nefiind în ghips şi fiind destul de slabă, chiar putem să analizez nişte chestii (gen tendoane, vene, oase) şi am realizat cât e de subţire este încheietura. Pe bune, în lăţime are 5 centimetri, în înăţime are 2 centimetri, poate 2,5. Mă holbam ca vaca la mâna mea şi nu înţelegeam cum poate fi atât de micuţă!! Eu mereu am avut impresia că petrecând o bucată bună din perioada de creştere la ţară şi muncind ca un om mare pentru a compensa lipsa lui taică-meu care era navetist, aveam nişte mâini ca nişte ciocane şi cu oase tari ca piatra. Mereu m-am comparat cu prietenele mele fete şi mereu mi s-a părut că nu sunt aşa de finuţă, fragilă şi feminină ca ele. Pe bune, mă vedem prinţesa din Shrek, în forma ei verde! Am învârtit mâna pe toate părţile, tendoanele sunt foarte vizibile, venele se văd clar, nişte firişoare albastre acoperite de o piele ce pare a fi transparentă. Heeeiii!! Când s-a întâmplat asta? Oare mereu am fost aşa? Şi oare doar am avut un noroc fabulos că nu mi-am rupt nimic până acum? Ajunsă acasă m-am apucat de studiat pe alţii, adică Rpx şi prietenul, că erau cei mai la îndemână. Dar stai!! Sunt bărbaţi amândoi, nu mă pot compara cu ei!!!

Se pare că pe viitor, orice voi face, va trebui ori să iau în considerare faptul că am îmbătrânit, ori faptul că sunt doar o femeie. Şi mai ales ar trebui să mă împac cu ideea că nu e nimic rău în asta.

Rob Thomas – Not just a woman

(Nu a observat nimeni că scrisesem în titlu năzbâtii cu trei de ‘i’? :D)

Tags: ,


Dec 12 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(III)

Category: MiscellaneousIuliana @ 13:00

Prin spital, ca pacient

Spuneam aici că voi da detalii despre operaţie, dar având în vedere că am dormit ca valiza-n gară din cauza anesteziei, nu pot spune prea multe despre asta, dar o să vă povestesc experienţa mea de pacient.

La UPU în acea seară erau de gardă mai mulţi medici rezidenţi, unul dintre ei a fost cel care s-a ocupat de cazul meu. Şi încă se ocupă, pentru că am 45 de zile de ghips, radiografii şi kinetoterapie. Deşi mi s-a oferit şi posibilitatea de a mă opera la Arcadia, duminică seară am primit un mesaj care mă anunţa că luni la prima ora ar trebui să fiu la spital, la UPU, pentru a mă opera. Mie mi se spusese iniţial că marţi ar trebui să fiu operată şi alesesem să fiu operată la Arcadia, din motive de paranoia. :) Am ajuns să fiu operată la UPU, luni la ora 13:00. Deja mă amuzam, mi-a trecut prin cap că ceea ce mi-am făcut eu la mână era aşa de complicat încât doctorul Sîrbu, unul dintre medicii primari care urma să mă opereze, a decis să facă din operaţia mea curs demonstrativ pentru rezidenţi. Ce-i drept erau cam mulţi medici în sala de operaţie, cel puţin aşa îmi amintesc.

Faza cu anestezia – mi se explică că mi se va face o anestezie parţială a braţului, eu zic ok şi se apucă femeile de treabă. Boon, mă duc în sala de operaţie, unde mi se părea mie a fi un frig crâncen şi încep să tremur. Iniţial tremuratul era ceva abia perceptibil, dar apoi am început să tremur aproape convulsiv, simţeam fiecare muşchi din corp cum se încorda şi se relaxa cu rapiditate. În acest timp unul dintre medici a început să tragă de mâna mea să aşeze oasele, din reflex am vrut să strâng pumnul mâinii stângi, nu că m-ar fi durut sau ceva, nu reuşeam să îmi strâng degetele, dar încercam, ceea ce bănuiesc că arăta ca şi cum aş fi vrut să îmi înfing unghiile în masa de operaţie. Am mai auzit doar vocea îngrijorată a unei femei, probabil anestezista, care întreba: Domn’ doctor de ce face aşa? Este normal? apoi mi-am luat somn. Am aflat mai târziu că au băgat anestezic în mine cât într-un elefant ca să mă facă să mă opresc din tremurat pentru a mă putea opera. M-am trezit din somn când îmi acopereau cuiele cu ghips. Apoi m-am mai trezit o dată când mi se spunea să mă ţin bine de gâtul unui brancadier ce trebuia să mă ducă în pat. Pentru că, spre diferenţă de filmele americane, unde te duce frumos cu targa and stuff la patul tău, în spitalele din România, ca bolnav proaspăt ieşit din operaţie, trebuieşti dus în braţe de brancadieri până la patul tău din cauza înghesuielii. Apoi m-am trezit într-un final şi am vrut să plec acasă. Şi normal că nu mi s-a dat voie. A trebuit să stau o noapte acolo şi a fost groaznic. Poate o să reuşesc să povestesc cândva, dar ca idee … e urât tare să fii înconjurat de atâţia oameni în suferinţă şi să nu îi poţi ajuta cu nimic, chiar dacă eşti cel mai sănătos de acolo. Cam în situaţia asta eram eu, eram singura care se putea mişca fără asistenţă.
Continue reading “Cronica unei năzbâtii târzii(III)”

Tags: , ,


Dec 10 2010

Cronica unei năzbâtii târzii(II)

Category: MiscellaneousIuliana @ 14:12

Descrierea faptelor

Cum vă spuneam aici, mi-am rupt mâna în trei locuri încercând să fac ceea ce fac în fiecare zi, trying to take over the world. :D

Partea mai ironică este că în urmă cu câteva zile citisem un articol în care o mămică povestea cum şi-a rupt copilul ei mâna dreaptă şi că acest lucru ea consideră că este unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat în ultima vreme, pentru că plodul a început să îşi dezvolte dexteritatea mâinii stângi şi că a devenit mai puţin reticent la îndeplinirea unor taskururi gospodăreşti ce necesitau în mod normal două mâini. Şi am fost total de acord cu mama, chiar mi se părea cool faptul că puştiul a fost forţat de împrejurări să înveţe lucruri noi… asta până m-am trezit în aceeaşi oală cu puştiul, adică cu mâna dreaptă ruptă. Deja am văzut altfel lucrurile şi ca o fire realistă ce sunt, am realizat repede că dezavantajele sunt mai multe decât avantajele. Dar să las asta şi hai să detaliez.

Dacă în postul precedent v-am prezentat premizele ce au dus la năzbâtie, acum am să vă spun cum s-a întâmplat. Răzvan a dat o pasă lungă spre coş. Nu era nimeni acolo, dar eu am crezut că o pot recupera şi fructifica. Am recuperat-o, am pasat-o înapoi lui Răzvan care era lângă coş şi apoi m-am oprit în perete, nu am reuşit să mă opresc din viteză în faţa lui la o distanţă … sigură, să spunem. Ironic e că la viteză nu am strălucit niciodată, rezistenţa a fost mereu my thing când e vorba de atletism. Eu am crezut iniţial că e o entorsă sau o dislocare şi am întrebat cine se pricepe la pus o mână la loc. Când a tras Răzvan de ea mi-am dat seama că durea prea tare ca să fie aşa de simplu aşa că am concluzionat: Not working, hospital now! Please! Răzvan zice că a dat un coş frumos din pasa aia, eu încă îl bănuiesc că mi-a zis aşa pentru că eram agitată şi cu mâna ruptă şi credea că asta mă va face să mă simt mai bine.(It worked,btw!)

Am ajuns la UPU urgent şi cam o oră a durat până mi s-a pus atela şi am fost trimisă la oftalmologie pentru a vedea ce trebuie făcut cu ochiul meu. Ce să-i faci, erau o grămadă de urgenţe, printre care şi nişte cretini utilizatori de alcool şi/sau etnobotanice (Nu mă înţelegeţi greşit! Şi eu mai beau şi am fumat şi o ţigară de marijuana la un moment dat, dar excesele care se lasă cu statul prin spitale, de orice fel ar fi ele sunt un semn de prostie crasă!!!). Hm, halal urgenţe! Secţia UPU Iaşi este dotată cu medici rezidenţi săritori, asistente de treabă şi scule, paturi, etc de vreo 20 de ani. Medicii şi asistentele sunt cei mai dulci oameni de pe lume cât timp eşti un pacient cooperant. Iar eu am fost foarte cooperantă, exceptând faptul că întrebam când pot pleca la fiecare 5 minute. :)

Mi s-a spus că nu voi scăpa fără operaţie, asta dacă vreau să îmi folosesc la fel de bine mâna ca înainte de năzbâtie. Operaţia a avut loc două zile mai târziu, dar despre asta, în postul următor.

Tags: , , ,